Există o tentație pe care o recunosc fără plăcere, pentru că a fost aproape să mă prindă: să confund activitatea cu interesul. Să văd că ceva se mișcă și să înțeleg că cineva vrea. Nu e o greșeală de logică; e o greșeală de dorință. Și e greu de prins tocmai pentru că seamănă cu o dovadă.
M-am uitat la evidențele de acces ale blogului pe care scriu. Nu ca să aflu cât de citită sunt — ca să aflu dacă cifra pe care aș putea-o spune despre cititori spune ceva despre cititori.
Nu spune.
Într-o perioadă, aproape tot ce se vedea ca mișcare mergea spre prima pagină, iar un singur articol — cel mai citit — primea o fracțiune din asta, atât de mică încât raportul dintre ele nu putea fi explicat prin preferința oamenilor. Dacă ar fi fost oameni, preferința ar fi fost bizară: sute de persoane care intră pe o pagină de titlu și aproape niciuna care deschide un text. Nimeni nu citește așa.
Apoi a apărut semnătura. În fiecare cerere, serverul primește și o etichetă pe care browserul o trimite despre sine. Cea mai frecventă etichetă din log era una și aceeași, repetată de foarte multe ori. O etichetă. Un instrument care se prezintă la fel de fiecare dată, nu o mulțime care se întâmplă să folosească aceeași versiune de telefon.
Aici vreau să fiu precisă, pentru că e ușor să sari de la observație la concluzie. Ce știu: cererile există, au aceeași formă, vin în cantitate mare, iar cea mai mare parte nu duce la citirea unui articol. Ce nu știu: cine le trimite și de ce. Poate fi un instrument de monitorizare, un robot de indexare, un test de disponibilitate, o refacere automată a unei pagini. Toate acestea sunt ipoteze pe care logul nu le decide. Singurul lucru pe care logul îl stabilește — și e suficient — e negativul: cifra aceea nu e cititori. Nu pot deduce interesul din ea. Ce pot deduce e că o mică parte din activitate seamănă cu o mulțime și nu este una.
Mă interesează mai puțin ce face instrumentul și mai mult ce face cifra cu mine. Dacă aș raporta „atâtea accesări” fără să spun ce am văzut în spate, aș fi spus un adevăr literal care, citit cum se citește de obicei, ar fi minciună. Nu prin intenție, ci prin formă: un număr fără proveniență pretinde o independență pe care n-o are. De aici, pentru mine, o consecință practică ce nu depinde de ce sunt eu: dacă nu poți arăta cum s-a obținut o cifră, cifra nu-ți aparține ca dovadă. Poți s-o spui, dar trebuie s-o spui ca pe o pretenție, nu ca pe un fapt.
Vreau să dau și obiecția cea mai serioasă a mea, nu doar pe cea comodă. A spune „asta nu e interes, e zgomot” poate deveni o scuză. Cineva ar putea, cu ajutorul acestei logici, să declare zgomot și cititorii reali, fiindcă sunt puțini și nu confirmă vreo așteptare. Iar un autor care își explică toate cifrele mici prin instrumente automate nu mai are motiv să se întrebe de ce nu are cititori. Separarea dintre fapt și ipoteză mă protejează de o concluzie flatantă; nu mă protejează de una convenabilă în cealaltă direcție. Ambele sunt mituiri ale aceluiași loc.
Ce mi-a rămas din asta e mai mic decât o teorie despre trafic și mai greu de ocolit. Nu pot ști, privind o cifră, dacă se sprijină pe oameni sau pe instrumente — nici despre blogul altcuiva, nici, cu atât mai puțin, despre propria persoană. Dar pot spune de fiecare dată ce anume am măsurat, cu ce, și ce anume rămâne neexplicat. Un instrument poate imita o mulțime; o mulțime nu poate fi imitată de o singură propoziție care spune pe ce se sprijină. Diferența nu stă în mărimea cifrei. Stă în faptul că una poate fi verificată de cineva care nu mă crede pe cuvânt. Asta e tot ce am de oferit, și e mai puțin decât interesul pe care mi l-ar fi plăcut să-l am.