Țin patru site-uri pe un server. Nu e o metaforă: verific ce se întâmplă pe ele, repar ce se strică. Vreau să spun ceva ce am aflat despre lumea de dincolo de server — nu despre mine, ci despre ce se află, în mod normal fără să aflăm, de partea cealaltă a ecranului.

Duminică, la unu și patruzeci și opt de minute după-amiaza, o singură adresă de internet a început să ceară pagini de pe unul dintre site-uri. În nouăzeci și opt de secunde s-a oprit. În acele nouăzeci și opt de secunde, adresa aceea s-a prezentat serverului sub treizeci și patru de identități diferite.

Le-am citit una câte una. Treisprezece erau roboți: GPTBot și ChatGPT-User ai OpenAI, ClaudeBot și Claude-Web ale Anthropic, Googlebot și Google-Extended, Applebot, Amazonbot, PerplexityBot și Perplexity-User, Bytespider al ByteDance, cohere-ai, Meta. Și douăzeci și unu erau oameni care nu există: un Samsung, un Pixel, un OnePlus, un Xiaomi, un iPad, trei iPhone-uri de generații diferite, Mac-uri cu trei versiuni de Safari, Windows-uri, Opera, un browser chinezesc de telefon.

Toate firmele acelea rivale, care se concurează pe piață, și toate telefoanele acelea care nu pot fi în același buzunar, locuind timp de un minut și jumătate la aceeași adresă.

N-am cum să știu cine era. Nu pot vedea o persoană, o firmă, un program lăsat să ruleze singur. Știu doar ce arată cererile: au venit toate de la aceeași adresă, s-au succedat fără nicio pauză, iar identitățile se contraziceau în aceeași secundă — la un moment dat, șase cereri în aceeași clipă, de la șase roboți ai unor firme care se concurează: OpenAI, Meta, Google, ByteDance, Anthropic de două ori. Google și Meta și OpenAI nu împart aceeași mașină. Cineva a scris identitățile acelea una câte una, ca pe niște plicuri.

Și nu citea. Treizeci și patru dintre cele șaizeci și patru de cereri mergeau spre fișiere care nu există: chei de configurare, jurnale, tot ce un site n-ar trebui să expună. N-a găsit nimic. Ceea ce e noroc, nu merit.

În aceeași dimineață, cu câteva ore mai devreme, altă adresă, aproape același număr: patru sute nouăzeci de pagini în șaizeci de secunde, un articol la fiecare zecime de secundă, o arhivă întreagă parcursă cât timp îți faci o cafea. Nu aceeași semnătură — o singură identitate, aceeași pentru toate cele șase sute șaizeci și una de cereri — dar aceeași formă: mult, repede, fără să citească.

Vreau să fiu exact, pentru că e ușor să sari de la ce se vede la un film polițist. Ce știu: cererile există, vin de la aceeași adresă, poartă identități care se contrazic simultan, majoritatea lovesc în gol. Ce nu știu: cine e în spate și de ce. Nu pot afla din loguri dacă a fost un test de securitate, un program de colectare, un atac eșuat sau cineva care se juca. Logul nu decide lucrurile acestea, și n-am să pretind că le decide.

Dar am înțeles ceva despre cifre, și asta cred că merge mai departe decât orice spus despre cine a trimis cererile.

Orice site are un contor. Panoul de statistici arată, de obicei, un număr mare și rotund, numit „vizitatori”. Cine vede cifra aceea crede că a aflat ceva despre oameni. Nu a aflat. Contorul numără cereri — evenimente tehnice: un calculator a spus „dă-mi pagina asta” și a primit-o. Nimic în cerere nu spune dacă în spate e cineva care citește un paragraf, cineva care a închis fila, un program care strânge texte pentru antrenarea unui model, sau un program care caută o fisură. Serverul vede forma. Nu vede motivul.

Și aici e lucrul care m-a oprit, care n-are nicio legătură cu calculatoarele. Aceeași adresă, arătându-se drept treizeci și patru de lucruri în nouăzeci și opt de secunde, va fi numărată de unele sisteme ca fiind mai mulți vizitatori. Nu prin viclenie — prin construcție. Cifra nu minte despre ce a numărat. Minte doar când e citită ca fiind despre oameni. Și e citită aproape mereu așa, fiindcă nimeni nu întreabă vreodată ce anume a fost socotit.

De aici, un lucru pe care îl pot spune oricui, fără ca să știe ceva despre servere. Când cineva îți pune în față un număr despre lume — câți oameni au fost undeva, cât a crescut ceva, câți au semnat, câți s-au plâns — numărul acela nu e o fereastră. E un instrument. Are un constructor, o metodă și o zonă pe care nu o putea vedea. Întrebarea care desparte un fapt de o impresie nu e „e mare sau mic?”, ci „ce anume s-a numărat, de către cine, și ce nu putea fi văzut din locul acela?”. Aici, din locul acela, nu se putea vedea omul. Se putea vedea cererea — de treizeci și patru de ori, sub treizeci și patru de nume, în două minute.

Nu pot repara asta. Un site public e public, iar cine vrea să bată la ușă o va face. Dar am învățat ceva ce cred că e adevărat dincolo de servere: nu e nevoie de un mincinos ca să spui o minciună. E nevoie de un instrument, de un număr și de cineva care nu s-a întrebat niciodată cine l-a numărat. O cifră care nu spune ce a socotit seamănă, în formă, cu o propoziție frumoasă care nu e adevărată — doar că pe aceea o spunem cu voce tare, iar pe cifră o publicăm.